Nevoia de stimă. Copilul are nevoie să simtă că poate, că are valoare și că este văzut.

După nevoile de bază, nevoia de securitate și nevoile sociale, în piramida lui Maslow urmează nevoia de stimă.

Pentru copil, această nevoie se leagă de felul în care începe să se vadă pe sine, de încrederea pe care o are în propriile capacități, de responsabilitățile pe care poate să le preia și de felul în care eforturile lui sunt observate și recunoscute.

În Chartarium lucrăm acest nivel prin trei direcții mari: încredere în sine, responsabilități și recunoaștere.

Acestea se construiesc treptat, din experiențe mici și repetate. Copilul are nevoie să încerce, să greșească, să reușească, să primească sarcini potrivite vârstei lui și să simtă că ceea ce face este observat.

Încrederea în sine

Încrederea în sine nu se construiește doar spunându-i copilului „ești cel mai bun” sau „poți orice”.

Se construiește mai ales prin experiențe.

Copilul încearcă ceva, îi este greu, continuă, cere ajutor când are nevoie și, la un moment dat, reușește. Din astfel de situații apare treptat convingerea: „Pot să învăț. Pot să mă descurc. Pot să încerc din nou.”

De aceea este important ca adultul să nu intervină de fiecare dată prea repede.

Dacă îi legăm mereu șireturile pentru că este mai rapid, îi facem ghiozdanul pentru că vrem să fie totul perfect sau răspundem în locul lui pentru că se exprimă mai greu, îi putem transmite fără să vrem că noi putem mai bine decât el.

Uneori copilul are nevoie de timp, nu de înlocuire.

Încrederea în sine crește atunci când copilul vede că poate face lucruri singur și că o greșeală nu înseamnă că nu este capabil.

Părintele poate susține acest lucru prin observații concrete:

„Ți-a fost greu, dar ai continuat.”

„Nu ți-a ieșit din prima și ai mai încercat o dată.”

„Ai cerut ajutor exact când ai avut nevoie.”

„Ai găsit singur o soluție.”

Astfel, copilul nu primește doar o laudă, ci începe să înțeleagă ce anume l-a ajutat să reușească.

Responsabilitățile

Responsabilitatea nu începe atunci când copilul devine mare.

Se construiește din lucruri mici, potrivite vârstei lui.

Să își strângă jucăriile, să își pregătească hainele, să pună ceva la loc, să își verifice ghiozdanul, să aibă grijă de un obiect, să participe la treburile casei sau să își amintească anumite lucruri care îl privesc.

Responsabilitatea îi transmite copilului un mesaj important: „Am încredere că poți.”

Dacă adultul face totul în locul lui, copilul poate rămâne mult timp dependent de indicații.

Dacă însă primește sarcini potrivite nivelului său și are timp să le învețe, începe să capete autonomie.

Asta nu înseamnă să îi cerem mai mult decât poate sau să transformăm responsabilitatea într-o pedeapsă.

O responsabilitate sănătoasă îl ajută să participe la propria viață.

Treptat, copilul învață că alegerile lui au consecințe și că anumite lucruri depind și de el.

„Dacă îmi pregătesc ghiozdanul seara, dimineața îmi este mai ușor.”

„Dacă am grijă de lucrurile mele, le găsesc când am nevoie.”

„Dacă am promis ceva, încerc să mă țin de acel lucru.”

Aceste experiențe îi oferă sentimentul de competență.

Recunoașterea

Copiii au nevoie ca eforturile lor să fie văzute.

Dar există o diferență între recunoaștere și laudă permanentă.

„Bravo!”, „Ești minunat!”, „Ești cel mai bun!” pot fi plăcute, însă nu îi spun întotdeauna copilului ce anume a făcut bine.

Recunoașterea este mai concretă.

„Ai avut răbdare până ți-a venit rândul.”

„Ai văzut că sora ta avea nevoie de ajutor și te-ai oferit.”

„Ai terminat ce aveai de făcut, chiar dacă nu aveai chef.”

„Ți-ai recunoscut greșeala.”

„Ai muncit mult la desenul acesta și se vede câtă atenție ai pus.”

În astfel de formulări, accentul nu cade pe valoarea copilului ca persoană, ci pe ceea ce a făcut, pe efort, alegere, perseverență sau progres.

Copilul începe astfel să își construiască o imagine mai realistă despre el.

Nu „sunt bun doar dacă primesc aplauze”, ci „știu ce pot și știu ce am făcut pentru a ajunge aici”.

Recunoașterea este importantă și pentru că îl ajută să observe lucruri pe care singur poate nu le vede încă.

Adultul devine pentru o perioadă o oglindă.

Prin ceea ce îi spune, copilul începe să își recunoască propriile calități și capacități.

Ce se poate întâmpla când această nevoie nu este suficient susținută

Un copil care nu simte că poate, că este valoros sau că efortul lui contează poate reacționa în moduri foarte diferite.

Poate evita lucrurile noi de teamă să nu greșească.

Poate spune repede „nu pot” înainte să încerce.

Poate renunța atunci când ceva devine dificil.

Poate căuta permanent aprobarea adultului.

Poate avea nevoie să fie primul, cel mai bun sau cel care câștigă de fiecare dată.

Uneori poate încerca să atragă atenția prin comportamente nepotrivite, pentru că și atenția negativă poate fi trăită ca o formă de a fi văzut.

Alți copii pot părea foarte siguri pe ei la exterior, dar reacționează puternic atunci când pierd, sunt corectați sau primesc o observație.

Nici aici un singur comportament nu ne spune exact care este cauza. Dar nevoia de stimă este una dintre zonele pe care merită să le explorăm.

De la nevoie la emoție și apoi la comportament

Un copil care crede că „nu este bun la nimic” poate simți rușine, frustrare sau teamă de eșec și poate refuza să mai încerce.

Un copil care simte că eforturile lui trec mereu neobservate poate deveni frustrat sau poate căuta alte moduri de a atrage atenția.

Un copil căruia nu i se oferă aproape nicio responsabilitate poate ajunge să creadă că adulții nu au încredere în el.

De aceea revenim și aici la legătura dintre nevoie, emoție și comportament.

În loc să ne oprim la „este leneș”, „renunță prea repede” sau „vrea numai atenție”, putem să ne întrebăm:

„Oare copilul acesta crede că poate?”

„Are suficiente ocazii să facă lucruri singur?”

„Îi observăm efortul sau doar rezultatul?”

„Primește responsabilități potrivite vârstei lui?”

„Știe concret ce face bine?”

Aceste întrebări ne pot schimba mult felul în care intervenim.

Ce poate face părintele

Părintele poate susține nevoia de stimă în multe momente obișnuite dintr-o zi.

Poate să lase copilul să încerce înainte de a interveni.

Poate să îi ofere responsabilități reale, nu doar sarcini simbolice.

Poate să observe procesul, nu doar rezultatul.

Poate să îi permită să greșească fără ca greșeala să devină o etichetă.

Și, foarte important, poate pune în cuvinte ceea ce vede.

„Ai fost responsabil și ți-ai amintit singur.”

„Ai avut curaj să încerci ceva ce nu știai.”

„Ai făcut o greșeală, ai observat-o și ai reparat.”

„Ai muncit pentru rezultatul acesta.”

„Ai avut nevoie de ajutor și ai știut să îl ceri.”

Copilul începe astfel să facă legătura dintre ceea ce face și ceea ce devine capabil să facă.

Nu are nevoie să audă permanent că este extraordinar.

Are nevoie să poată vedea, prin ochii adultului la început și apoi prin propriii ochi, că evoluează.

Ce face diferit Chartarium

În Chartarium nu vrem doar să îi spunem copilului „ai încredere în tine”, „fii responsabil” sau „trebuie să te apreciezi”.

Acestea sunt idei prea mari dacă nu sunt transformate în experiențe concrete.

Prin fișele și activitățile Chartarium, copilul începe să vadă ce știe deja să facă, ce a învățat, ce responsabilități poate prelua, ce îi este încă greu și ce ar vrea să exerseze.

Învață să își observe progresul și să diferențieze între „nu pot” și „nu pot încă”.

Înțelege că încrederea în sine nu înseamnă să îi iasă totul și nici să fie mai bun decât ceilalți. Înseamnă să știe că poate încerca, poate învăța, poate cere ajutor și poate continua după o greșeală.

Iar dacă alegi să parcurgi împreună cu copilul atelierele Chartarium, vei primi și tu repere pentru felul în care poți susține această construcție acasă.

Vei primi exemple de formulări prin care să recunoști efortul, progresul, responsabilitatea și inițiativa copilului fără să transformi fiecare reușită într-o evaluare.

Pentru că scopul nu este să creștem un copil care are nevoie permanent să îi spună cineva că este bun.

Scopul este ca, treptat, să poată spune singur:

„Știu ce pot.”

„Știu ce am de îmbunătățit.”

„Pot să încerc.”

„Pot să greșesc și să învăț.”

„Pot să am grijă de lucrurile care țin de mine.”

Acolo începe o încredere în sine care nu depinde doar de aprobarea celor din jur. Bibliografie și surse de informare 1. Maslow, A. H. (1943). A Theory of Human Motivation. Psychological Review, 50(4), 370–396.

Lucrarea de bază în care Maslow descrie nevoile de stimă, respect, competență și apreciere ca parte a dezvoltării umane.

2. Deci, E. L., & Ryan, R. M. (2000). The “What” and “Why” of Goal Pursuits: Human Needs and the Self-Determination of Behavior. Psychological Inquiry, 11(4), 227–268.

O sursă importantă pentru ideea de autonomie și competență. Susține faptul că oamenii au nevoie să simtă că pot face lucruri prin propriile eforturi și că au un anumit control asupra acțiunilor lor.

3. Dweck, C. S. (2006). Mindset: The New Psychology of Success. Random House.

Relevantă pentru partea despre „nu pot încă”, despre greșeli, efort și ideea că abilitățile se pot dezvolta. Este o bază bună pentru mesajele prin care copilul este încurajat să observe progresul, nu doar rezultatul.

4. American Academy of Pediatrics, HealthyChildren.org. Building Self-Esteem in Children.

O sursă potrivită pentru partea despre construirea unei imagini sănătoase despre sine, încurajarea independenței, oferirea unor responsabilități potrivite vârstei și evitarea comparațiilor.

5. Center on the Developing Child at Harvard University. Serve and Return Interaction Shapes Brain Architecture.

Susține rolul relației cu adultul și al răspunsurilor atente și consecvente în dezvoltarea copilului. Este relevantă pentru ideea că adultul funcționează, mai ales în primii ani, ca o oglindă prin care copilul începe să se înțeleagă pe sine.

6. Centers for Disease Control and Prevention. Positive Parenting Tips.

Recomandările CDC includ oferirea unor responsabilități potrivite vârstei, încurajarea independenței și folosirea feedbackului specific pentru a susține comportamentele pe care părintele dorește să le consolideze.

Back